Friday, 23 November 2012

Parabola Celor două râuri şi a căii albe


Această parabolă, reprezentată în fotografia din stânga, a fost povestită de Shan-tao, unul din cei şapte Maeştri principali ai tradiţiei noastre. O redau aici împreună cu comentariul meu:

“Către toţi aspiranţii la naşterea în Tărâmul Pur: voi prezenta acum o parabolă, pentru a proteja Credinţa lor şi pentru a o apăra împotriva atacurilor acelora care împărtăşesc viziuni nebuddhiste, greşite şi iluzorii. Care este această parabolă?


Să ne imaginăm că un om călătoreşte o sută de mii de li înspre vest. Mergând el aşa, întâlneşte deodată două râuri: unul de foc, ce se întinde înspre sud iar celălalt de apă, ce se întinde înspre nord. Cele două râuri sunt fiecare late de o sută de paşi şi de neimaginat de adânci, întinzându-se la nesfârşit către nord şi sud. Acolo unde se întâlnesc se află o cale albă, lată de aproape un metru. Această cale este lungă de o sută de paşi, de pe ţărmul de est până pe ţărmul de vest. Valurile apei stropesc iar flăcările cad din când în când arzând calea. Valurile şi flăcările urmează repetat şi fără oprire.

Acest călător a mers deja departe în câmpia imensă unde nu există nici ţipenie de om. Deodată însă, apar ca din senin mai mulţi bandiţi şi animale fioroase.Văzându-l singur, încep să se apropie cât mai repede de el, întrecându-se între ei care să îl ucidă primul. Temându-se de moarte, el fuge imediat înspre vest. Când însă vede acest râu imens, îşi spune lui însuşi: ‘Acest râu se întinde la nesfârşit către sud şi nord. Văd o cale albă în mijloc dar este prea mică. Deşi cele două ţărmuri nu sunt prea departe unul de altul, cum voi putea trece eu dincolo? Fără îndoială că voi muri în această zi. Când mă întorc înapoi văd bandiţi şi animale fioroase care se apropie de mine din ce în ce mai mult. Dacă încerc să fug înspre sud or înspre nord, văd animale oribile şi insecte veninoase întrecându-se unele cu altele care să mă atace prima. Dacă o iau înspre vest, voi cădea cu siguranţă într-unul din cele două râuri de apă şi foc.’
Groaza sa în acest moment este de nedescris. Aşa că se gândeşte în mintea lui: ‘Dacă mă întorc acum, voi muri; dacă stau, voi muri; dacă merg înainte, voi muri de asemenea. Din moment ce nu pot scăpa de moarte în nici un fel, voi urma totuşi această cale. Deoarece există o cale, înseamnă că este posibil să traversez râurile’.

Când i-a apărut în minte acest gând, el aude deodată o voce de pe malul estic, îndemnându-l: ‘Urmează această cale cu hotărâre. Nu există nici un pericol de moarte. Dacă rămâi aici, vei muri.’ Din nou, aude o altă voce de pe ţărmul de vest care îl cheamă: ‘Vino imediat cu sinceritate şi intenţie corectă. Te voi proteja. Nu te teme că poţi cădea în apă sau în foc.’ Din moment ce călătorul aude această voce îndemnându-l de pe acest ţărm şi chemându-l de pe celălalt, el se decide trup şi suflet să urmeze calea şi porneşte imediat fără nici o îndoială sau frică.
Cum face primul sau al doilea pas, aude vocile bandiţilor de pe ţărmul estic, ‘Vino înapoi! Această cale este înşelătoare. Nu o poţi traversa. Vei muri cu siguranţă. Noi nu avem nici o intenţie rea în ceea ce te priveşte.’ Deşi aude aceste voci, călătorul nici măcar nu se uită în spate. În timp ce merge cu sinceritate şi drept înainte pe această cale, ajunge cât ai clipi pe ţărmul de vest şi este acum liber de orice pericol. Acolo, îl întâlneşte pe prietenul său bun iar bucuria lui nu are sfârşit.
  
Comentariu: 

Acest călător ce rătăceşte în câmpia imensă unde nu există nici ţipenie de om” ne reprezintă pe noi, mergând prin deşertăciunea vieţii şi neavând şansa să întâlnim un bun învăţător spiritual.

Drumul este lung şi anevoios iar deodată ne aflăm înaintea celor două râuri, de foc şi de apă. Apa reprezintă lăcomia şi setea sau dorinţele pătimaşe iar focul reprezintă mânia şi ura. De fapt, călătorul nu stă înaintea celor două râuri şi aşteaptă să ia o decizie dacă să înainteze sau nu, ci este scufundat până la gât în patimile sale. Situaţia lui este disperată. Bandiţi şi animale fioroase i-au dat de urmă şi se întrec în a-l ajunge şi a-l ucide. Aceştia, care pretind că îi sunt de fapt prieteni, reprezintă patimile şi iluziile sale. Călătorul este înfricoşat şi nu vede nici o modalitate de scăpare. Din spate, din stânga şi din dreapta lui, primejdiile sunt tot mai ameninţătoare. Râurile se întind la nesfârşit pentru că nesfârşite sunt patimile, iluziile, ura şi lăcomia sa. O cale albă se află înaintea lui însă este îngustă – simbol pentru posibilitatea foarte mică a trezirii credinţei într-o minte plină de patimi oarbe – şi biciuită în permanenţă de focul şi apa celor două râuri. Se îndoieşte, nu crede că va supravieţui nici măcar dacă ar urma acest drum, însă decide: “din moment ce nu pot scăpa de moarte în nici un fel, voi urma totuşi această cale. Deoarece există o cale, înseamnă că este posibil să traversez râurile.” Se gândeşte să înfrunte totul prin puterea personală, acţionând din curajul omului disperat. “Nu am nici o altă soluţie, trebuie să merg înainte, trebuie să îmi înfrunt teama, trebuie să fac un efort”. 

În acel moment se petrece însă ceva minunat. Aude un glas de pe malul estic, unde se află el. Este glasul învăţăturii lui Buddha Shakyamuni care îl îndeamnă să meargă înainte. Deci ascultă învăţătura buddhistă despre Amida. Apoi, aude o chemare dinspre vest; este Buddha Amida care îi spune: “Vino acum!” Totul este dramatic şi încărcat de tensiune, primejdia de moarte este foarte aproape, iar chemarea lui Amida nu este una normală şi obişnuită ci grăbită şi intensă. De fapt el spune: “Te rog, te implor, vino acum, vino imediat, nu mai este timp!” Nu există nici o condiţie în chemarea lui decât să vină imediat şi cu toată încrederea; asta este ceea ce înseamnă “cu sinceritate şi intenţie corectă”.

Parabola spune: “Din moment ce călătorul aude această voce îndemnându-l de pe acest ţărm şi chemându-l de pe celălalt, el se decide trup şi suflet să urmeze calea şi porneşte imediat fără nici o îndoială sau frică.” Acesta este momentul trezirii credinţei în Legământul lui Amida, adică realizarea shinjinului sau a“inimii încrezătoare”. Călătorul “aude” chemarea lui Buddha. Nu este o simplă auzire în sensul obişnuit al cuvântului ci implică înţelegerea şi acceptarea metodei de salvare oferită de Amida, care este Legământul salvării prin nembutsu. Observăm cum starea mentală a călătorului se schimbă radical odată cu această acceptare. Dacă înainte se hotăra cu greu, pentru că nu avea nici o altă soluţie, să urmeze calea albă, acum el ni se prezintă înaintea ochilor ca un om hotărât şi decis trup şi suflet să asculte chemarea binevoitoare şi să se bazeze pe ea. Nimic nu îl mai poate influenţa. Bandiţii din spatele lui strigă într-una şi încearcă să îl convingă să se întoarcă, însă el nu le mai acordă atenţie: “deşi aude aceste voci, calătorul nici măcar nu se uită în spate”. Traversarea căii are loc “cât ai clipi”, adică uşor. Flăcările sau valurile care biciuiesc cărarea nu mai sunt menţionate deloc după ce călătorul atinge încrederea deplină în Buddha. Nici o condiţie exterioară sau interioară, nu îi mai periclitează drumul. Se află aşadar în “stadiul de non-retrogresiune”. Nu mai poate cădea şi nu mai poate fi amăgit de cei cu înţelegeri diferite, care au viziuni greşite ori care urmează alte practici. 

Totul se întâmplă uşor şi lin deoarece acum nu mai este purtat de voinţa sa personală ci de puterea nembutsu-lui. Stă scris în Tannisho: “Nici un rău nu poate împiedica lucrarea Legământului Principal al lui Amida”. Karma personală, fie ea bună sau rea, nu mai are nici un efect. 

Ajuns pe ţărmul de vest  îl întâlneşte pe prietenul său bun iar bucuria lui nu are sfârşit”. Aceasta înseamnă atingerea Iluminării complete, a Nirvanei, întâlnirea şi unitatea cu Buddha Amida. Bucuria fără de sfârşit indică “naşterea fără de naştere”, adică sfârşitul suferinţei ca fiinţă supusă naşterii şi morţii.
Rev. Sakakibara spunea: 

“Calea albă este calea lui Namo Amida Butsu cu o lărgime de aproape un metru. Această aparent îngustă şi fragilă cale a fost întinsă de Amida de pe ţărmul Iluminării către acest ţărm al iluziei.
Le spun adesea oamenilor că Amida a muncit de fapt el însuşi să facă această cale, fixând stâlpi şi cărând stânci şi pământ. Şi mai mult decât atât, ne cheamă cu voce tare să venim. Aşadar, când începem să rostim Namo Amida Butsu, ne aflăm deja pe calea oferită de Amida. Tot ceea ce ne mai rămâne de făcut este să devenim conştienţi de acest lucru. În loc să ne uităm întotdeauna la picioarele noastre, ar trebui să privim înainte. Atunci, vom fi siguri că vom trece pe acel ţărm datorită puterii lui Amida. Această cale este deja întinsă pentru noi. Totul a fost deja aranjat, iar Amida plăteşte totul.

Tocmai am menţionat că Buddha Amida a cărat stânci şi pământ el însuşi pentru a construi calea cea albă. Cu toate acestea, bonno-urile (iluziile noastre) nu sunt material pentru cale ci condiţia pentru construcţia ei. Fără bonno-uri, nu am fi avut nevoie de nembutsu.”

0 comments:

Post a Comment

Leagă-ţi mintea nestatornică de Legământul Principal şi nu o lăsa să rătăcească în jungla diverselor practici. Chiar nu ai nevoie de nimic altceva în afară de Nembutsul credinţei.

Posted by Comunitatea buddhista Jodo Shinshu din Romania on Sunday, August 23, 2015

THANK YOU FOR THE SUPPORT!

THANK YOU FOR THE SUPPORT!
International Association for Buddhist Culture